Leave a comment

Dacă voi avea o fată…

Cristina Florea ♥

large (1)      Dacă vreodată, peste ani și ani, voi avea o fată, mă voi asigura că știe cât de mult o iubesc, că sunt acolo pentru ea și că sunt mândră de ea indiferent de situație. Iar când va avea 3-4 anișori îi voi împleti părul, o voi săruta de „noapte bună!” și îi citi povești cu Făt-frumos și Ileana-Cosânzeana.

      Mai târziu, pe la 7-8 ani, îi voi spune adevărul, că eroii nu există. Că niciodată un bărbat cu pelerină și lenjerie peste pantaloni nu va veni s-o salveze când se va afla în bucluc. Că salvarea o găsește numai în ea, și în oamenii din jurul ei care o iubesc necondiționat. Că viața îi va da un șut în fund de fiecare dată când va avea ocazia, și că va aștepta să se ridice ca să-i dea și-un pumn în stomac.  Și îi voi explica…

View original post 777 more words

Advertisements
Leave a comment

Două trupuri goale

O cameră de hotel, plătită pentru o noapte, cearceafuri străine și reci, apretate mult prea tare și cu miros pregnant de clor și trupurile noastre goale, trupuri în care bat două inimi, a mea și a ta. Inimile nu mai reprezintă un întreg, iar trupurile sunt străine…cândva nu ni se distingeau respirațiile, puteam jura că suntem o singură persoană, astăzi mirosul corpului tău nu îl mai recunosc. Îmbrățișarea îmi este familiară, închid ochii pentru câteva secunde și mă imaginez la noi acasă, la noi în pat, nu mă mai doare, e totul ca într-un vis, dar nu îmi pot imagina nimic mai mult, doar o secvență cu noi doi îmbrățișați. Nu mai există vise, nu mai există speranțe.

Sunt sufletul tău pereche, o văd în ochii tăi, îți plânge inima, dar tot nu ai înțeles nimic… nu vrei să vezi dincolo de orgoliul tău. Îmi pare rău iubite, dar devenim străini!

Leave a comment

Dacă ai întoarce timpul, ce ai schimba?

Nimic! Nu aș schimba nimic!

Femeia de astăzi este ceea ce este datorită sau din cauza trecutului ei. Prezentul însumează  întotdeauna drumul lung al trecutului. Copila de 18 ani este o femeie 10 ani mai târziu. Opt ani a crescut în doi,dar și în trei, chiar în patru. Dar cele mai mari merite le are omului care i-a frânt inima. Procentul de 80% îi revine lui. Deși i-a rupt aripile, a învățat-o să zbore, deși a facut-o dependentă de el, a învățat-o să trăiască mult timp fără el, fără să îi fie dor, tot de la el a învățat să rămână cu zâmbetul pe buze, deși inima i se frânge bucăți, iar lacrimile curg șiroaie din momentul în care se închide ușa în spatele lui, a învățat-o să fie puternică. Singura lui vină este că dependența de el este cronică și de câte ori ea este rănită, se va întoarce la el să îi panseze rănile, de la el va cere îmbrățișare, protecție și iubire. Din dependență, din iubire, din egoism? Nu știu! Cert e că nici cu el nu va mai fi, dar nici în absența lui completă nu va exista.

Leave a comment

Te uit iubite

Tu nu mă vezi astăzi, nu m-ai văzut nici ieri și nu mă vei vedea nici mâine. Cea care până acum ceva timp plângea după tine, azi merge zâmbind pe stradă, nu este posomorâtă, chiar dacă afară este înnorat. Astăzi le surâd celor cu care mă întâlnesc, chiar dacă ei sunt triști, cândva am fost și eu ca ei, până nu demult.

Poate ar trebui să îți spun eu, nu știu…dar vei afla oricum: cea care nu putea trăi decât pentru tine, astăzi se îndrăgostește! Și se îndrăgostește de un bărbat care este tot ceea ce tu nu ai fost, dar și ceea ce tu ești. El are partea aceea care ție ți-a lipsit.

Să știi că nu te blamez, chiar vorbesc foarte frumos despre tine. Ești cel care m-a făcut femeia de astăzi.

P.S. Vei rămâne mereu în amintirea mea, doar că în inima mea, loc pentru tine nu mai este! Tu nu ai mai fost nici ieri, nu vei mai fi nici mâine!

Adio iubite! De ieri eu nu mai sunt a ta!

Leave a comment

Incomplete …maybe

Mă simt incompletă, mă simt goală sau poate doar drama queen. Corpul acționează fără voia lui, încearcă să îi umple golul, închid ochii și îmi dau seama că îl simt lângă mine, sunt goală, iar el mă ia în brațe, zâmbesc nostalgic, apoi deschid ochii, sunt doar eu într-o pijama ieftină și urâtă, ținându-mă singură în brațe. Nici măcar nu sunt pe partea mea de pat, sunt a lui, ce făptură proastă pot fi! Neg ce e atât de evident, așa cum evit partea celaltă de pat. Urăsc zilele acestea de mă apucă în fiecare lună, urăsc faptul că încă îmi lipsește, deși sunt atâtea luni de când noi nu mai existăm ca un tot, suntem cioburi și spărturi din ce a existat cândva.

Aș vrea să uit de noi, de respirația și îmbrățișarea lui, de visele care le-am avut și le-am spulberat. Aș vrea să nu mai doară. deși doare, aș vrea să iert, dar nu pot!

Leave a comment

O lacrimă

Mestecam ieri într-o farfurie cu ciorbă, ciorbă a cărei rețetă, împreună am gândit-o, e ciorba noastră. A fost prima oară când am gătit-o de când nu mai există „noi”. Și tot plimbam lingura, focalizând ciorba, până am început să văd masa de la noi de acasă, m-am întors în timp, m-am întors acasă la noi. Pentru o secundă, două trei, poate și mai bine, am uitat că nu mai există „noi”. O lacrimă mi s-a prelins în farfuria cu ciorbă, abia acum are gustul de acasă.

Leave a comment

Încă număr

La început am numărat zilele, mai  apoi săptămânile, de ceva timp număr lunile, un psiholog ar spune că avansez. Acum câteva zile m-am trezit numărând pe degete, nu mai știam exact câte luni sunt de când am ieșit pe ușă, lăsându-i cheia și anii petrecuți împreună.

Și fazele interioare au fost multe, am trecut de la iubire la ură, de la ură la regrete, de la regrete la dor, de la dor la durere, iar acum am zis că e gata, pe naiba, de unde atâta fericire? Am aflat că are pe altcineva, m-am simțit trădată câteva ore, apoi am realizat că nu am de ce, noi nu mai suntem „noi”, suntem eu și el, e dreptul lui să fie cu altcineva. Presupun că mai tare m-a supărat că nu tânjește în urma mea, că nu se tăvălește, avem noi femeile orgoliul gâdilat dacă știm că se zbate pe jos, în chinurile iadului că noi nu mai suntem, da de unde? Noi suntem actrițele dramei, ne place să jucăm rolul principal, chiar dacă tot noi ne-am retras din piesă sau a picat deja cortina. Ei pur și simplu beau o sticla, două, o damigeană, se aruncă în brațele altor femei, se consolează altfel sau pur și simplu merg mai departe. Nu iubim cu aceiași intensitate, indiferent de care dintre noi a plecat, nu suferim la fel.

Ne vindecăm ușor, ușor, e în firea noastră să plângem, să uităm, să mergem mai departe, vom tria amintirile împreună, până când vor mai rămâne doar niște frame-uri din ce era odată un serial.